Parteneri

Organizator
Co-organizator
Co-finanțat de
Sponsori principali
Parteneri instituționali
Sprijinim

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.

Proiect realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Timișoara și al Consiliului Local Timișoara

Interviu

Georgian Marcu

„80% dintre proiectele rezidențiale sunt, în descriere, «proiecte de lux». Dar în realitate ți-e frică să intri”

Piața rezidențială din România abia își face majoratul anul ăsta, spune Georgian Marcu, director al firmei imobiliare Green Angels. Iar din anii ăștia, trei au fost de boom și s-a construit fără respectarea vreunei reguli, iar vreo șase-șapte au urmat crizei. Azi, sectorul abia își găsește suflul, însă calitatea locuințelor medii rămâne slabă.

Se construiește prost, și asta inclusiv pentru că foarte puțini români au o educație sănătoasă cu privire la locuire, spune Marcu: la orașe, părinții celor din generația tânără au stat în blocurile în care au fost repartizați, iar cei care au rămas prin sate au construit pe apucate, fără prea multe reguli. „Iar acum noi ne așteptăm ca tot consumatorul să facă o alegere în cunoștință de cauză, în condițiile în care el n-are o educație în direcția asta?”, se întreabă Marcu.

Vlad Odobescu: Ce-au învățat totuși oamenii, în anii ăștia de după Revoluție? A evoluat în vreun fel viziunea lor asupra locuirii?

Gabriel Marcu: Foarte puțin, din păcate. Vorbim la nivel de masă. OK, avem concursuri în care apar clădiri excepționale pentru piață, dar care reprezintă 0,0001 din totalul construcțiilor. Consumatorul a evoluat foarte puțin. Diferența se vede mai degrabă la clasa de mijloc. Cei din mediul ăsta au mai plecat, au mai văzut ce se întâmplă și pe-afară, au mai văzut cum trebuie să arate o clădire. Dar eu cred că, la nivel general în piață, nu există niște criterii sănătoase de alegere a locuinței.

Nu cred că ce-ar trebui să stea la baza achiziției în București ar trebui să fie și în Iași. În București e o situație extrem de particulară. Nu uita că suntem cel mai aglomerat oraș din Europa și pe locul 4 în lume. Iar acum doi ani a fost cu 6-7% mai prost decât acum trei ani, iar anul trecut cu 6-7% mai prost decât cu un an în urmă. Ceea ce înseamnă că traficul se înrăutățește, petrecem mai mult timp în trafic. Ce înseamnă asta? Pe lângă faptul că îți ia din productivitate, ia din timpul copiilor, ia din timpul petrecut acasă. Calitatea vieții scade.

Ce-ar trebui să ceară oamenii de la o locuință?

Pentru București, primul criteriu ar trebui să fie zona: ar trebui ca timpul pe care îl petreci în trafic până la serviciu, până la școală sau până în parc să fie cât mai mic. Pentru mine, ăsta e primul criteriu. Ulterior, e bugetul în care te încadrezi și vezi dacă-ți permiți un bloc nou sau unul vechi. În cazul apartamentelor noi, înainte să te uiți la layout-ul apartamentului, eu m-aș uita mai întâi la cine e dezvoltatorul, cum arată celelalte blocuri ale lui, dacă le are construite. Poți să ai surpriza să vezi blocuri care-s finalizate acum patru-cinci ani ale căror fațade arată mai rău decât alea din anii ’80, deși există tehnologii moderne de construcții, materiale noi. 80% dintre proiectele rezidențiale sunt, în descriere, „proiecte de lux”. Dar în realitate ți-e frică să intri.

Care-s cele mai mari probleme la locuințele noi, mă refer la cele de masă?

Pentru marea majoritate, locul în care sunt dezvoltate și lipsa de infrastructură. Gândește-te la apartamentele din Popești Leordeni: sunt doi-trei oameni în primărie la Urbanism. Și s-au dezvoltat zeci de mii de locuințe. Efectiv, nu cred că organigrama lor poate acoperi nevoia de a verifica toate cele.

Problemele sunt multe, dar pornesc de la planificarea proastă, de la master-plan-ul orașului. Să luăm zonele limitrofe de genul Popești Leordeni sau Roșu. Vine dezvoltatorul și spune: „Am cumpărat teren în mijlocul câmpului, n-avem stradă, dar până terminăm o să aveți și stradă”. N-a pus însă nici dracu’ asta în contract. Și te trezești că trebuie să locuiești pe o stradă unde, dacă a plouat și n-ai cizme de cauciuc, nu poți ieși din casă sau nu poți ajunge înapoi acasă.

Am fost de curând pe lângă stația de metrou Mihai Bravu, unde s-a construit foarte mult. Și mă uitam la străzile dintre blocurile de 8-10 etaje, sunt late de trei metri și sucite, pentru că și-a pus câte unul un gard mai în față… Treceam cu mașina și mă gândeam dacă să-mi strâng oglinzile sau nu atunci când trec. Pe-acolo nu intră o mașină de pompieri, n-are cum. [Autoritățile] le-au dat voie să construiască fără acces. Dezvoltarea a fost una haotică, specifică Europei de Est.

Spuneai undeva de nevoia de strategii de dezvoltare a orașelor. Știu că ele există, dar sunt niște lucruri destul de generale.

Ar fi primul pas. Ipotetic, există astfel de strategii strict pe locuire. Gândește-te că avem un plan urbanistic general (PUG) care, ipotetic vorbind, e în lucru de 7-8 ani. Nu și-a asumat nimeni până acum să spună că, oricum ar fi, orașul ăsta n-o să rămână așa și trebuie să se dezvolte. Cum îl dezvoltăm: pe orizontală sau pe verticală? Să ne înțelegem: niciuna dintre soluțiile astea nu reprezintă soluția ideală, de necontestat. Creșterea pe verticală e trend-ul general, dar trebuie să ținem cont de riscul seismic, pe care alte orașe nu-l au. Bun, nu suntem de acord și zicem că noi vrem să rămânem un oraș cu case. Care-i soluția? Ne ducem pe orizontală și dezvoltăm periferia. În cazul ăsta e nevoie de infrastructură: transport în comun, străzi, metrou, duci gaze și curent, faci o parcelare decentă și după aia dai voie să se construiască.

Vorbeam cu niște dezvoltatori care voiau să cumpere un proiect în insolvență. Și spuneau: „Ne costă structura [imobilelor] 1,5 milioane”. Și le zic: „A, păi e pomană curată la cât e de mare”. „Da, dar ne mai costă încă pe-atât să aducem curent, pentru că rețeaua Bucureștiului nu mai ține. Dacă vreau să fac asta, adu-mi putere aici”. Când am fost la Londra, era în dezbatere publică o investiție-mamut, de vreo două-trei miliarde de lire undeva în zona centrală, foarte aproape de City. Muncipalitatea mai venea cu un miliard: făceau inclusiv două stații de metrou. De ce le-ai face dacă proiectul e la un kilometru de altă gură de metrou? Spuneau că problema nu-i distanța între ansamblu și metrou, ci puterea de absorbție a stației de metrou existente. Municipalitatea a zis că, dacă dezvoltatorul vine cu o investiție colosală, „hai să facem și noi”. Păi fă asta la noi!

Deci nu există coordonare între dezvoltator și municipalitate.

Mie nu mi se pare că există. În zonele rezidențiale investițiile sunt mai mici și mai greu de cuantificat. Dar uită-te la zona de birouri din Floreasca-Barbu Văcărescu, unde sunt niște investiții palpabile, măsurabile, există niște cifre exacte. Zi-mi și mie ce investiții în infrastructură au fost acolo? Am avut o întâlnire acolo care s-a terminat la ora 6 și am făcut o oră până am ieșit de pe stradă. E incredibil. N-ar face o extindere la gura de metrou, să iasă lângă Promenada, sau de la Pipera să iasă către Fabrica de Glucoză. Cum ar fi normal. Municipalitatea să zică: „Avem 300.000 de oameni pe 10 km pătrați. Ce facem cu ei?” Îți dai seama că, dacă se întâmplă ceva la metrou la orele de vârf în zona aia, e jale? Ca să nu mai zic că e imposibil de ajuns cu mașina. Zi-mi o parcare nouă făcută în ultimul timp sau o linie nouă de autobuz? Zero barat.

Ar trebui să se gândească: „Câte locuințe avem în Popești Leordeni? ” „50.000”. „Câți oameni avem mai mult, comparativ cu acum 5 ani, și unde trebuie să ajungă? Hai să mai băgăm două linii de autobuz, să ducem metroul mai încolo”. Lucrurile astea nu se văd și afectează calitatea vieții.

Una dintre ideile de la care pleacă expoziția asta e că vocea utilizatorului nu se aude, fiindcă la momentul în care el dă banul pentru a-și lua casa în primire, totul e deja hotărât pentru el: a hotărât statul, a hotărât banca sau dezvoltatorul. Ești de acord cu asta?

Sunt de acord cu asta, dar așa e peste tot în lume. Sunt proiecte unde utilizatorii își pot alege finisajele, de exemplu. Nu poți să umbli la compartimentările interioare, pentru că dezvoltatorul ăla a luat o autorizație pe un anumit număr de apartamente, cu un anumit layout. Se complică viața dezvoltatorului dacă-i dă omului posibilitatea de a personaliza spațiul. Ipotetic vorbind, proiectantul ar fi trebuit să facă ceea ce consumatorul dorește și poate să plătească. Se fac niște studii de piață înainte, din care află dacă se doresc bucătării închise sau bucătării deschise sau dormitoare de 14 metri pătrați sau dormitoare de 20 de metri pătrați. Asta ipotetic vorbind. Dar practica ne omoară, pentru că eu nu cred că mai mult de 15-20% dintre proiectele de la noi au avut la bază un studiu de piață.

În momentul ăsta, apartamentele cu două camere reprezintă grosul pieței, pe fondul programului Prima Casă și nu numai. Cât de sustenabile sunt locuințele astea, din punctul de vedere al unei investiții? Cât de mult sunt folosite?

Teoretic, sunt folosite toată viața. Sunt două chestii care distorsionează piața destul de tare: unul este programul Prima Casă, care, din punctul meu de vedere, din 2013 ar fi trebuit anunțat că în doi ani se scoate. Să nu fi fost scos de pe o zi pe alta, pentru că și aia ar fi prăduială. Trebuie să le dai timp dezvoltatorilor să-și ducă proiectul la bun sfârșit, să nu te prindă finalul programului cu un bloc de 100 de apartamente în construcție. Programul menține acea marjă de preț de 60.000 de euro, unde se duc de obicei marea majoritate a celor cu venituri reduse, pentru simplul motiv că nu-și permit un avans mai mare de 5%. A doua este marja TVA-ului. De exemplu, pe zona cu adevărat centrală din București este foarte greu să găsești un apartament cu două camere cu o suprafață decentă care să se încadreze în marja de TVA de 5%, adică să fie mai ieftin de 100.000 de euro. Dacă o iei pe costuri pentru a-l dezvolta, vezi că te duce foarte sus. Tocmai de aceea, suprafețele apartamentelor sunt în descreștere comparativ cu trecutul.

Mă uitam la un proiect de lux din nordul Bucureștiului, unde au apartamente de trei camere de 56 de metri pătrați. Or, cu 56 de metri pătrați ieși la limită pentru unul de două. În 60 de metri pătrați scoți un apartament cu două camere decent – vorbim de suprafața utilă. Și dacă mai pui o terasă de 10 metri pătrați, ai 70 de metri pătrați, iar construiți ai vreo 85 de metri pătrați. Iar dacă iei un preț mediu pe zona centrală de 1.500-1.600 de euro, vezi că sari de 100.000 de euro. Drept urmare, singura variantă pentru a sta în marja de TVA de 5% e să faci apartamente de două camere de 45 de metri pătrați utili, la care ai poate 60 de metri pătrați construiți. E o constrângere legislativă. Din cauza asta nici nu vezi apartamente de trei camere disponibile pe piață. Ca dezvoltator, vrei să vinzi și să faci profit, nu ești ONG. Și atunci faci apartamente cu trei camere cu care te chinui să le vinzi un an și jumătate după finalizarea proiectului sau tragi tare pe două camere pe care le vinzi de la planșă?

Spuneai undeva că lipsește cultura financiară. Ne luăm riscuri prea mari ca viitori cumpărători?

Nu cred că percepem în mod real riscurile pe care ni le asumăm astăzi, ca viitori cumpărători. Ne întoarcem la Prima Casă: marea majoritate preferă să dețină de mâine o casă, chiar dacă s-au împrumutat pentru avans. Nu se gândesc, de exemplu, că poate pica piața sau că pot fi dați afară sau se pot îmbolnăvi și nu mai pot munci șase luni. Dacă n-am reușit să strâng pentru un avans, cum reușesc să plătesc o rată și să mă și întrețin? E ideea asta că, „dacă stai în chirie, nu e casa ta”. Probabil că până acum aș fi plătit un apartament și jumătate. Întotdeauna apare calculul ăsta. Și, chiar dacă sunt în domeniu, tot mi-l fac. Dar dacă mâine nu mai câștig, dacă nu mai merge business-ul? În chirie, dacă nu mai merge, mă duc într-un apartament mai ieftin. N-avem o cultură financiară. Ne întoarcem la ce vorbeam la început: avem 18 ani. Ipotetic vorbind, anul ăsta ar trebui să ne facem majoratul. Dar iese prost, pe bune.

Aș vrea să vorbim puțin despre rolul arhitecților în toată povestea asta. Văzusem interviul pe care l-ai dat în Zeppelin, lui Ștefan Ghenciulescu. Ziceai acolo că arhitecții ar trebui să se pună atât în pielea end-user-ului, al investitorului și al constructorului. Câte dintre pălăriile astea și le pune cu adevărat, de obicei?

Eu urăsc să generalizăm, nu cunosc toți arhitecții ca să-ți spun câți dintre ei fac asta. Știu puțini. Cred că e o întrebare pe care fiecare arhitect trebuie să și-o pună. Să se gândească ce-l va face fericit pe cel care cumpără acest apartament proiectat de mine, cum va trăi el cu familia lui? Știe în general ce-și dorește consumatorul sau apreciază asta după modul propriu de locuire, care poate fi sau nu relevant? E clar că dezvoltatorul, lucrând cu el direct, îi dă anumite constrângeri. Îi dă acea temă de proiectare, cu X număr de apartamente, care să se încadreze într-un anumit cost de dezvoltare. Nu știu câte pălării își pun, eu am zis câte ar trebui să-și pună ca să iasă ce trebuie.

De foarte multe ori, proiectarea este unidirecțională, nu e un dialog între toate părțile implicate, așa cum ar trebui să fie. Vorbeam mai devreme despre studii de piață. Te întâlnești cu arhitecți: întreabă-i în baza a ce au făcut ultimele trei proiecte? Au luat vreun feedback pe tema de proiectare de la un potențial consumator? Au făcut într-un anumit fel pentru că așa a fost și precedentul proiect al respectivului dezvoltator? Sau pur și simplu au mers după ce-a vrut acel dezvoltator? Poți să anonimizezi răspunsurile și o să vezi ce iese.

La locuințele individuale e mult mai simplu: vorbești cu beneficiarul direct și creezi proiectul după chipul și asemănarea lui. Și după bugetul lui, bineînțeles. La locuințele colective situația e mai complicată. Din nou, n-avem nici educație pe subiectul ăsta. Cred că mulți arhitecți ies defecți din facultate: ți se spune că trebuie să proiectezi cutare lucru și că sunt niște norme, acolo. Dar nu îi învață nimeni să se ducă pe teren, să întrebe 50 de locuitori din apartamente ce vor.

Lipsește empatia, nu?

Nu știu cât e empatie și cât e business. Marii dezvoltatori americani organizează pe la final de an niște petreceri colosale, precedate de discuții în format mai larg între agenți imobiliari, arhitecți, constructori și așa mai departe. Vin mai mulți arhitecți și dau o anumită direcție viitoarelor proiecte. Lucru care la noi nu se întâmplă și nici nu văd să se schimbe foarte curând. E un proces ce presupune să fii deschis, să înțelegi.

Există un gap între orașele mari și cele mici. Se mărește sau se micșorează?

Cunosc foarte puține lucruri în afara Bucureștiului. Mă uit doar la nivel informativ, dar nu pot spune că urmăresc piața. Cred că gap-ul e din ce în ce mai mare. Au scos cei de la Banca Mondială un studiu foarte interesant acum două luni, referitor la migrația în interiorul țării. Acolo se vedea că gap-ul se mărește între orașele „vedetă” gen Cluj, Timișoara, București și – mai nou – Iași, și celelalte orașe. Cele mari efectiv seacă celelalte orașe de resursă umană. Pe de altă parte, e normal, fiindcă toți ne dorim mai bine, toți ne dorim să avem un teatru, un cinema, unde să mergem, lucruri care în orașele mici nu există. Până la urmă, Cluj, Timișoara și București au fost dintotdeauna destinații extrem de atractive: toate sunt centre universitare mari și mare parte dintre studenții care merg la studii acolo rămân să lucreze tot acolo. Mă gândesc că în Baia Mare nu rămâne nimeni, deși probabil e un oraș frumos.

Care-s lucrurile minime pe care trebuie să ți le ofere o zonă bună?

Mă uit la un parc, la școli bune, la infrastructură, sunt lucruri pe care le poți bifa peste tot. Un parc în care, dacă ai copii, să te duci cu ei sau, dacă alergi dimineața, să te poți duce să alergi, să te plimbi cu bicicleta, să te relaxezi. Apoi e clar că-ți dorești o școală bună pentru copilul tău. În lumea civilizată, prețurile în zona rezidențială sunt date de calitatea școlilor. Dacă pe strada asta suntem alocați la școala 17, prețurile sunt cu 30% mai mari decât strada de lângă. La noi mai merge cu o viză de flotant… Știu oameni care fac 40-50 de minute în fiecare zi ca să-și aducă copiii la școală. Mi se pare îngrozitor să-l ții pe copil 50 de minute în mașină, de două ori pe zi. Îi furi două ore din viață, practic. Iar dacă faci un calcul pe opt ani de școală, s-ar putea să constați că, dacă trăiește 80 de ani, a prins efectiv vreo 60, că restul s-au dus prin trafic. N-am făcut un calcul, dar nu sună bine deloc.

Apartamente vechi, apartamente noi. Cam cine cumpără din fiecare categorie și cum se schimbă lucrurile?

Aici e clar o chestie de mentalități și așteptări. E clar că tinerii tind către apartamente noi, în general. Deși, sincer, m-am pus de multe ori în pielea cumpărătorului și, decât să mă duc la periferie, mai degrabă aș lua ceva mai vechi, dar în oraș. E celebra formulă de căutare: „Caut apartament de după anii 1980, aproape de stația de metrou”. În provincie probabil că-i alt trend. Am fost în Brașov și vorbeam cu un dezvoltator. Aveam întâlnire pe la 9.30 și mi-a zis că la 12.30 are o altă întâlnire. Când s-a făcut 11.30, mă uit la ceas și zic: „Gata, am terminat? Că trebuie să pleci”. „A, păi fac cinci minute până acolo”. În București, te gândești cât faci, chiar dacă-i vorba de doi kilometri: cât stau la semafoare, până parchez…

Eu îmi doresc ca un proiect precum Dumbrava Vlăsiei să fie unul de succes. E ceea ce trebuie, dacă mă gândesc la concept. Dar o să vedem dacă consumatorul din România e pregătit pentru un astfel de concept. Ce înseamnă să locuiești la 20 sau 30 de kilometri de București? Pierzi ceva timp. Poate am însă o meserie liberală și nu trebuie să fiu la ora 9 la birou, poți să fiu ori la 7, ori la 10 și să scap de orele de vârf. Dar să stau la o casă, în mijlocul pădurii, genul ăsta de enclavă de locuire în afara orașului. La o anumită vârstă, poate reprezenta o soluție.

Cum ai intrat în zona asta de vânzări: segmentul medium high?

În 2005-2007 am făcut doar investiții și terenuri. În 2007 mi-am făcut agenția, dar n-a prea apucat, că i-am dat drumul în doua jumătate a lui 2008. Eu am început odată cu criza. În segmentul rezidențial m-am trezit introdus, pentru că nimeni nu mai cumpăra terenuri, nimeni nu mai făcea investiții, iar ca să supraviețuiesc am fost obligat să mă reprofilez. În imobiliare, mentalitățile sunt foarte diferite, fiindcă una e să faci rezidențial, alta e să faci investiții. În rezidențial e 80% emoțional, iar 20% e rațional. Am început cu primul proiect de locuințe colective al ADNBA, apoi am mers și în al doilea, și în al treilea.

*Dragoș Vodă 17, proiect ADNBA

Cum e zona asta față de cea a locuințelor de masă? Probabil, mai puține tranzacții, între altele.

Mult mai puține, da. Segmentul meu e super-mișto, pentru că nu sunt nici pe low cost, unde se tranzacționează sute de apartamente, adică nu sunt fabrică, nu sunt nici pe luxury, unde te lovești de tot felul de oameni. În general, am un client extrem de educat și extrem de fain ca mod de abordare. Au alte criterii pentru alegerea unei locuințe. I-am ajutat pe mulți să-și cumpere, dar la fel de mult am crescut și eu pe lângă ei, văzându-le principiile de viață, business-urile în care activează, modul în care locuiesc interior, prietenii. Am trei-patru clienți cărora le datorez mult din ceea ce sunt.

Am avut și momente foarte grele cu agenția, când mă duceam cu bani din salariul soției ca să-mi plătesc facturile de promovare. Și-i ziceam clientului că m-aș duce pe mass market, până la urmă e o chestie de bani, nu pot să mă duc la școala lui fiu-meu să zic că am văzut niște proprietăți ca lumea, dar n-am vândut niciuna, așa că plătesc luna viitoare. Din asta trăiesc, nu fac altceva. Și-mi spuneau să continui, că dacă o să fac asta și o să acord consultanță corectă și să spun „nu” când trebuie, o să cresc și-o să fie OK. E un demers de educare reciprocă. Cei mai faini clienți ai mei sunt clienți cărora le-am spus: „Nu achiziționa acea proprietate”. Așa a început relația noastră. Îi întrebam: „Ce vrei să faci cu ea?” „Păi vreau să locuiesc”. Și le ziceam: „Nu. E OK ca investiție, dar nu e OK de locuit”. Nu li se potrivea, nu răspundea nevoilor lor. La un moment dat erau suspicioși: „Nu vrei să-l vinzi? Banii mei nu sunt buni? Nu vrei să câștigi sau ce?” „Vreau, că din asta trăiesc, dar nu-ți vând doar de dragul de-a vinde”. Dacă eu consider că nu i se potrivește proprietatea, nu i-o vând.

E un segment fain. Nu e la fel de profitabil ca celelalte, dar am încercat la un moment dat și alte tipuri de proprietăți și nu-mi aduceau aceeași satisfacție. Prefer să rămân pe nișa mea, unde îmi știu clienții de 10 ani și mie îmi place. Dacă m-ai întreba ce-aș vrea să fac de dimineața până seara, aș spune că aș vrea să stau în întâlniri și vizionări cu oameni care vor să cumpere proprietăți de la mine. În rezidențial, fiecare are o poveste, fiecare are un „De ce?” în spatele achiziției: ăla cumpără pentru că a venit un copil, ăla cumpără pentru că divorțează, există ceva în spate. Sunt lideri pe domeniul lor de activitate, despre care citești prin ZF și-n alte locuri. Mă gândesc dacă cumva nu mă ridic la așteptările lui sau proprietatea nu e ce trebuie. Și descoperi, de cele mai multe ori, niște oameni super-mișto.

E un segment stabil sau în creștere?

E în creștere. Mă întrebai de nivelul de educație și-ți spuneam că la nivel general nu mi se pare o îmbunătățire semnificativă, în schimb, pe segmentul medium high, se vede creșterea în așteptări. Și, din păcate, piața nu livrează. E un gap foarte mare între ceea ce-și dorește consumatorul și ceea ce livrează piața. Vorbesc strict de segmentul ăsta. Pe low, marea majoritate aleg după buget: „Am 55.500. Unde mă încadrez?” Am văzut oameni care, pentru o diferență de preț de 500 de euro, nu puteau să aleagă un apartament mai bun și nici nu doreau să mai aștepte să pună 500 de euro deoparte pentru asta. Pe segmentul meu, lucrurile sunt mai flexibile.

*Concept 5, str. Potcoavei – Bd. Iancu Nicolae

A schimbat totuși ceva criza în felul în care oamenii iau decizii?

Dacă m-ai fi întrebat anul trecut, ți-aș fi spus că da. Acum nu știu ce să zic, mi se pare că iar ne aruncăm aiurea-n tramvai. Mă așteptam să rămânem cu urme mai adânci în mentalul colectiv, să fim puțin mai cumpătați. Dar văd în continuare achiziția unor proprietăți despre care oamenii știu că nu-s ceea ce trebuie, doar de dragul achiziției. Nu, nu e situația de-atunci, n-aș putea zice că anul ăsta seamănă cu 2007, dar nici departe nu suntem.

(…) Rolul nostru e de a transmite niște informații, de care consumatorul poate sau poate să nu țină seama. Fiindcă nu întotdeauna adevărul e îmbrățișat de toată lumea și plăcut. Văd în schimb și proiecte mici și medii foarte bune. Dar, procentual vorbind, sunt mult prea puține comparativ cu numărul total de dezvoltări: ăla se uită mai mult la detalii, ăla face niște finisaje mai bune. Mai apar proiecte de concept: am văzut unul în Pipera cu o direcție interesantă, un proiect cu câteva sute de unități. Aștept să văd ce face Ikea în Sisești, am așteptări mari de la ei. Chiar dacă-s puține proiectele astea, eu cred că pot schimba piața și pot schimba ceva în mentalul colectiv: „Dacă ăla poate, îmi doresc și eu ceva de genul ăla”.

Interviu realizat de Vlad Odobescu, publicat pe Zeppelin în septembrie 2018